Amibiaza

Amibiaza este o maladie din grupul infecțiilor intestinale, provocată de Entamoeba histolytica, care pătrunde în organismul uman pe cale

bucală și se caracterizează clinic prin simptome de intoxicație, afectarea ulceroasă a intestinului gros și formarea abceselor în diverse organe interne, având înclinația spre a decurge trenant sau cronic.

Agentul patogen al amibiazei a fost depistat de către Loesch în 1875 și confirmat de către R. Koch în 1883. Pentru prima dată maladia ca unitate nozologică a fost separată de către Cauncilman și Lafleur în 1891. Agentul patogen - Entamoeba histolytica se atârnă la familia Entamoebidae, clasa Sarcodinae și genul Protozoa. Ea se subdivizează în formă tisulară, magna, minuta, prechistică și chistică.

Primele 4 forme se mai numesc vegetative, care la rândul său se pot închista. Chistul se formează în intestin (nu în mediu extern) și numai din forma minuta. Formele vegetative nu sunt stabile în mediul ambiant, distrugându-se timp de 30 min., chiar și în materiile fecale ale bolnavului la temperatura de cameră. Chistul reprezintă forma de circulație în natură a parazitului și modul de trecere de la om la om. El își menține viabilitatea un timp mai îndelungat: în fecale-până la 15 zile, în apa curată din apeduct - până la o lună, iar în solul umed - până la 8 zile.

Chisturile nu se distrug la acțiunea soluției de var de 1% și formalină de 5%, suportă ușor temperaturile joase, însă pier imediat la t° de +85°C, la acțiunea soluțiilor de crezol (1 : 250) - peste 5-15 min., iar la acțiunea soluției slabe de emetină se distrug imediat.

De menționat, că chisturile de amibă histolitică nimerind în intestinul uman se transformă în forma-minuta, care la rândul său trece în alte forme, ce afectează intestinul gros, provocând diverse ulcerații.

Sursa de infecție în amibiaza este omul bolnav cu diverse forme de boală, însă mai frecvent - purtătorul de chisturi, care elimină acești gemeni în mediul ambiant. S-a calculat, că o persoană infestată timp de 24 ore poate elimina cu materiile fecale de la 45 până la 600 milioane chisturi.

De asemenea rămân periculoși pentru persoanele sănătoase convalescenții după amibiaza acută și mai ales bolnavii cu forme cronice recidivante, care elimină pe parcursul a mai multor ani o mulțime de chisturi în mediul extern.

Mecanismul de transmitere este fecal-oral. Căile de transmitere ale amibiazei sunt alimentară, hidrică, prin contact direct, indirect și prin intermediul muștelor. Mai frecvent maladia se transmite prin intermediul produselor alimentare infestate (legume, fructe) și mai rar - prin apa infectată, obiectele de uz casnic, lenjerie, veselă, jucării etc. Muștele contribuie la răspândirea bolii contaminând alimentele.

Morbiditatea de amibiaza este destul de avansată în țările cu climat tropical și subtropical. În țările cu climat continental, inclusiv și în Republica Moldova, această maladie nu se înregistrează, însă după cum s-a menționat mai sus, ea poate fi importată.

Nimerind în tractul digestiv pe diferite căi, chisturile Entamibei histilytica în partea de jos a intestinului subțire se exchistează, născându-se din fiecare chist matur câte 4 amibe metachistice. Acestea la rândul lor, se multiplică prin diviziune și înaintează odată cu chimul alimentar până la intestinul gros. În intestinul cec și ascendent amibele beneficiază de condiții și mai prielnice pentru o multiplicare mai intensă.

Formele vegetative de entamibe elimină niște enzime proteolitice, care acționează distrugător asupra mucoasei, stratului muscular al peretelui intestinal, uneori ajungând chiar până la membrana seroasă, ducând la formarea multiplelor ulcere profunde și la dezvoltarea maladiei propriu-zise. Uneori se produce o diseminare hematogenă a amibelor, iar în locurile de cantonare a lor pot apărea abcese. Ultimele se formează mai frecvent în ficat, mai rar - în pulmoni, creier, rinichi, pancreas etc.

Conform recomandărilor Comitetului Organizației Mondiale a Sănătății se disting 3 forme clinice de amibiaza manifestă: intestinală, extraintestinală și cutanată.

Forma intestinală ori dizenteria amibiană se întâlnește mai frecvent în comparație cu celelalte. În ea perioada de incubație oscilează de la 1 -2 săptămâni până la 3 luni și mai mult. Boala poate debuta acut sau cu manifestări prodromale: indispoziție, dureri abdominale, inapetență, cefalee, slăbiciune generală, temperatura la început normală, ulterior subfebrilă și mai rar - ridicată. Semnul cel mai caracteristic este dereglarea scaunului.

La început el are o frecvență de 4-5 ori în zi, cu un aspect fecaloid, abundent și cu mucus. Ulterior frecvența defecațiilor atinge 10-20 ori nictimeral, excrementele conținând cantități masive de mucus perlat amestecat cu sânge, ce capătă un aspect de "jeleu de zmeură" - considerat ca un semn tipic pentru afecțiunea în cauză. În perioada acută bolnavii, de regulă, acuză dureri în abdomen mai accentuate în regiunea iliacă dreaptă și dureri colicative (tenesme) în partea de jos a abdomenului, în pereneu înaintea actului de defecație și în timpul lui. Mai ales durerile nominalizate se intensifică când este afectat intestinul sigmoid și cel rect, așa zisa proctosigmoidita ambiană, care apare mai tardiv de la debutul maladiei.

La explorările endoscopice se determină o hiperemie a mucoasei intestinale sub forme de focare, mucus în cantități abundente, multiple ulcerații profunde, purulente cu depuneri sangvinolente și margini proeminente. După 2-4 săptămâni manifestările acute dispar.

Scaunul se normalizează treptat, dispare și amestecul sangvin, se elimină mai puțin sau dispare definitiv mucusul. Dacă bolnavii se adresează tardiv după ajutorul medical sau se ocupă cu autotratamentul, boala devine cronică cu evoluție recidivantă sau neîntreruptă. În ultima lipsesc remisiile, maladia decurge cu perioade de acutizare apoi ameliorarea manifestărilor clinice.

Pentru forma cronică recidivantă sunt caracteristice orânduirea perioadelor de acutizare cu cele de remisie, în timpul cărora scaunul se normalizează, iar starea pacientului devine satisfăcătoare. În perioada de acutizare frecvența defecațiilor atinge 20-30 ori în nictimer, însă durerile abdominale devin nesemnificative ori lipsesc definitiv. Pentru cronicizarea procesului mai sunt caracteristice astenia, tulburări de nutriție, anemia, slăbiciunile generale, iar în cazuri grave - cașexia.

Forma intestinală poate duce la diverse complicații, mai ales, la cei care nu se tratează la timp la medic. Dintre aceste complicații mai frecvente pot fi pericolitele amibiene cu formarea aderențelor și ocluziei intestinale, perforația intestinală cu dezvoltarea ulterioară a peritonitei, gangrena mucoasei intestinului ori dezlipirea ei, hemoragii intestinale, formarea amibomelor, stricturi intestinale, apendicite acute specifice, prolapsul rectal etc. Notăm, că dacă pacienții cu unele complicații de caracter chirurgical din cele enumerate nu se vor adresa imediat după ajutorul medical, la ei maladia poate avea un final tragic.

Dintre formele extraintestinale mai frecvent se întâlnește amibiaza hepatică, care la rândul său decurge acut, subacut și cronic, având două forme principale: hepatita amibiană și abcesul hepatic. Hepatita acută amibiană se dezvoltă mai frecvent pe fundalul formei intestinale și se caracterizează prin mărirea ficatului în volum, dureri sub rebordul costal drept, fără iradiații, temperatura normală sau subfebrilă, uneori ridicată sub forme de accese, de regulă, fără icter.

Pentru abcesul hepatic este caracteristic mărirea ficatului în volum, fiind însoțită de dureri cu diverse intensități, care iradiază în umărul drept și se intensifică evident la respirație profundă, la palpare și la schimbarea poziției corpului. Temperatura se ridică brusc până la 39-40°, având un caracter remitent, ori hectic, uneori permanent. Febra este însoțită de frisoane pronunțate, iar la scăderea ei bruscă, apare o transpirație abundentă.

Abcesul hepatic poate decurge acut și cronic cu apariția a unuia sau a multiplelor abcese. Abcesul hepatic la rândul său se poate complica cu perihepatită, abces subdiafragmal, iar la perforația lor se pot dezvolta: peritonita, pleurita, pericardita sau mediastinita purulentă amibiană. Pacienții cu abcese hepatice amibiene și complicațiile lor necesită tratament chirurgical. Letalitatea din cauza lor, dacă nu este aplicat tratamentul specific, atinge 25%, uneori și mai sporită.

Pe cale hematogenă ori în rezultatul penitrării abcesului hepatic în cavitatea pleurală se dezvoltă amibiaza pulmonară, care decurge ca o pleuropneumonie sau abces pulmonar. Pentru pneumonia amibiană sunt caracteristice dureri în piept, tuse uscată, sau cu spută, uneori hemoptizii. Temperatura este normală ori subfebrilă. Radiologic se determină infiltrate fără semne de caverne. De regulă, pneumonia are o evoluție trenantă și fără tratament specific mai frecvent abcedează.

Abcesul pulmonar, de obicei, capătă un caracter cronic. Temperatura rămâne subfebrilă sau hectică. Bolnavii elimină o mare cantitate de spută cu sânge asemănătoare cu culoarea "ciocolatei", în care se pot determina amibile. Mai este caracteristică laringita și traheita ulceroasă. Radiologic în pulmoni se determină cavități, care conțin lichid cu nivel orizontal. Abcesele pulmonare uneori favorizează apariția pleureziilor purulente, empiemiei, pneumotoraxului, pericarditei, fistulilor hepato-pulmonare etc.

Uneori entamiba histolaytica pe cale hematogenă afectează creierul, favorizând apariția abceselor amibiene cu simptomatologie de focar și dereglări cerebrale. În aceste cazuri bolnavii acuză cefalee pronunțată, grețuri, vome repetate, temperatura devine subfebrilă ori mărită. Simptomatologia neurologică este în dependență de localizarea abcesului și de nivelul afectării centrelor cerebrale.

Forma cutanată de amibiază se caracterizează prin apariția eroziunilor sau ulcerelor în regiunea perineală, în jurul deschizăturii anale ori pe fese. De asemenea, ulcerele amibiene pot apărea în jurul fistulelor hepatice, pleurale ori pe plăgile postoperatorii în legătură cu abcesele amibiene. Ulcerele sunt profunde, slab dureroase, cu mărgini întunecate și miros înțepător. Din conținutul acestor ulcere se depistează forme vegetative de amibe.

Confirmarea diagnosticului și tratamentul bolnavilor cu amibiază se efectuează în secțiile de boli infecțioase, însă în caz de necesitatea intervențiilor chirurgicale, ele se execută în secțiile de chirurgie.

Măsurile profilactice constau în depistarea precoce a bolnavilor, purtătorilor de chisturi amibiene și tratarea lor; în respectarea regulilor de igienă personală și în efectuarea dezinfecției permanente și terminale. Contacții cu sursa de infecție vor fi examinați clinic și parazitologic

 
[Home]
[Produse Calivita]
[Plante Medicinale]
[Afectiuni-Boli]
[Semne Simptome]
[Tratamente naturiste]
[Regimuri Slabire]
[Terapii naturiste]
[Calculatoare sanatate]
[Cure Diete Regimurii]
[Dictionare]
[Frumusete]
[Anticonceptionale]
[Boli Infectioase]
[Sarcina Nasterea]
[Analize medicale]
[Alimentatia]
[Remedii]
[Idei Afaceri]
[Harta site]

 
[Home] [Produse Calivita] [Plante Medicinale] [Afectiuni-Boli] [Semne Simptome] [Tratamente naturiste] [Regimuri Slabire] [Terapii naturiste] [Calculatoare sanatate]
[Cure Diete Regimurii] [Dictionare] [Frumusete] [Anticonceptionale] [Boli Infectioase] [Sarcina Nasterea] [Analize medicale] [Alimentatia] [Remedii] [Idei Afaceri] [Harta site]
Google
 
COPYRIGHT © 2005 - 2014 Toate drepturile rezervate.